Friday, March 31, 2017

Blestemul inovatiei

O sa incerc sa incep articolul asta cu gerunziul ala folosit mereu de politia rutiera, cand ti se dicteaza o declaratie pe proprie raspundere. Bam, get it? In fine, revenind.
Fiind vineri, fiind eu intr-o pana de chef vizavi de modul absolut incoerent al pseudo societatii noastre si nedorind sa scriu despre subiectele reale, mi-am amintit de un fleac care ne face sa ne purtam ca niste albine deorientate. Nevoia de inovatie acolo unde nu este nevoie. A, stiu, e un subiect total neatragator fara de altele. Dar vezi tu, nu ai loc de argumente atunci cand 

Oamenii sunt fericiti ca toate tarile isi trimit soldati aici sau la granita cu noi. Oare unde credeti ca se vor bate soldatii aia, daca rahatul loveste ventilatorul?
Oamenii sunt fericiti ca a fost ales X sau Y, desi PIB-ul nostru scade constant de 27 de ani, iar datoria pe cap de vita furajata creste constant de 27 de ani. Indiferent de X sau Y. E ok.
Oamenii se cearta cine cu cine are voie sa si-o traga. 
Oamenii cred ca este ok coruptia unora pentru ca a celorlalti e mai mare.
Oamenii merg la vot dupa care vor revolutie. Dupa ce au votat. 
In fine. Romanisme. 

...si atunci, ma leg de chestia asta cu inovatia. Tot mai multi oameni pe care ii cunosc par prinsi in filmul asta. Cand vorbesc despre pasiunile lor. Despre slujbele lor. Cred ca si despre cum si-o trag. Oamenii cauta metode sa se dezvolte, sa experimenteze, sa inoveze si sa se autodepaseasca. Mama!.. Pana si teroristii se autoradicalizeaza. Cuvintele cheie ale perioadei asteia. E o reala cursa a depasirii momentului in care te afli. Bun sau rau, nici nu conteaza, totul e sa mergi mai departe, sa nu stai pe loc. Ce aveti, frate? 
Problema mea este simpla; privitul asta catre viitorul ipotetic si nicicand fixat, catre un orizont fara un scop, fara o tinta reala, aduce o naturala nemultumire fata de situatia in care te gasesti. Iar asta ne face pe toti sa ne simtim mereu pe minus. In plus, schimba sisteme care nici macar nu au apucat sa fie implementate si sa functioneze. Le schimba fara sa fie nevoie. Ne face sa nu mai respectam nimic pentru ca este invechit sau pentru ca noi stim mai bine si avem o idee noua. Ca o ceata de muncitori care se cearta ca gaitele si incearca, pe rand, ideile mai mult sau mai putin reusite ale celui care e mai tare in gura. Desi exista, undeva, nebagate in seama, planurile inginerului. Ieri am cunoscut un tip care facuse marcase doua reusite profesionale. Doua. Avea deja intrarea facuta pentru urmatoarele, dar era dezamagit ca nu are unde sa evolueze, sa se dezvolte. In acelasi timp, vorbea despre nevoia de continuitate, nu de tunuri financiare. Incercam sa imi dau seama daca e ironic sau doar confuz. Chestia asta se vede in majoritatea alegerilor noastre. De la schimbarea programei scolare din 2 in 2 ani, la interfata site-urilor sau la criteriile de evaluare. Oamenii au intrat intr-o faza accelerata a existentei, pe care o catalogheaza eronat drept evolutie. Si cand reperele tale fluctueaza de pe o zi pe alta, cand mergi pe dublu standard, cand respingi ceea ce exista fara un temei real, intri intr-o zona nesigura, unde reperele se estompeaza. Ca atunci cand esti pilit si simti ca ai idei bune. Schimbarea nu presupune neaparat geniul. Serios. Bili Gheitzi sunt putini, iar geniul lor sta tocmai acolo ca vad unde este nevoie de schimbarea pozitiva, care va aduce un plus.
Pe cuvantul meu ca nu am vrut sa fiu asa serios, m-a luat valul cumva. E si vineri, cum ziceam. Si, cum vreau sa ma autodepasesc si eu, normal, voi introduce un sistem care prevede ca vinerea sa fie noua sambata. Asa ca va las, spor la treaba astorlalti care o ardeti invechit.

Tuesday, January 31, 2017

In turneu

Las a 3 a bere pe biblia in 3 limbi pe care am gasit-o in sertarul noptierei de langa pat. In fundal, PJ Harvey isi cheama iubitul acasa. Mircea e in dus. Teama de jeg a invins teama de jegul din baia camerei de hotel. In turneu exista doar 3 boli, la fel de sfinte ca biblia: scorbut imaginar, mahmureala si lipsa de like-uri la pagina de Facebook. Poate ma apuc sa citesc cartea sfanta. Preferabil in germana, ca tot nu inteleg nimic dupa vreo 8 ani de buchisit limba asta. Nu stiu cat mai tine bateria la laptop, iar singura priza e vizavi de mine. Nu vreau sa ma dau jos din pat ca sa ajung la ea.
Suntem de 2 saptamani in Grecia. Mai avem 8 zile din turneul asta. 3 saptamani nu par mult daca stai acasa si iti urmezi rutina zilnica. Atunci cand rutina presupune sute de kilometri petrecuti zilnic intr-o duba, descarcat sculele, facut sunetul, cantat, baut pana la 5 dimineata, incarcat sculele si repeat, zilnic, cam pierzi sirul evenimentelor. Confunzi orase si oameni. In fiecare seara cunosti barmanul si chelnerita. Tour managerul iti prezinta patronul. Te uiti cu speranta, sau, dimpotriva, crucis, la locatia unde vei da, tot mai inspirat, intre 40 de minute si dracu-tine-minte-cate din playlist, daca seara e buna. Pana acum, locatiile desconsiderate au rupt norma. Oamenii, feedback-ul, barmanii, patronii din locatiile mici au fost dementiali. Cred ca am reusit sa inlocuiesc tot whiskeyul din mine de doua saptamani incoace. Si asta nu e chiar usor. Dupa exact doua saptamani m-a luat spatele. Aveam la mine tot necesarul pentru cocktailul castigator de pastile. Whiskeyul se gasea la bar. A fost ca un gest de avertisment primit pentru aroganta tot mai mare cu care dau in bas. Seara de seara urlu alaturi de Mircea I am made of stone, can break any bone, c’mon bring it on. Si it was brought to me. I broke MY bone. Haha. Cine mai zice ca doamne doamne nu are simtul umorului? Sa nu uit de biblia in 3 limbi de pe noptiera, poate gasesc ceva linii bune in ea. Deja am gasit nume pentru trupe cu atitudine: The Hanging Tits si Brain Eating Hobbits. Nu in biblie, desigur. Daca le vreti, sunt la liber.

Cand petreci atata timp alaturi de aceeasi oameni, lucrurile se schimba. E a treia iesire din tara cu trupa, in putin peste jumatate de an. Dupa Exit Fest si support tour cu House of Broken Promises, am primit turul nostru integral. Lucrurile sunt foarte altfel de data asta. Accentul e pe tine. Seara iese bine sau rau doar pentru ca tu ti-ai facut treaba sau nu. Cand imparti o bruma de bani 3 saptamani, cand incerci sa te sincronizezi cu ei la baut si somn, cand ti-e frig sau transpiri langa celalalt, cand cauti inca 1 cm in care sa iti intinzi picioarele in duba fara sa il deranjezi totusi pe celalalt, cand iti amintesti de familie sau descoperi ca ai vicii comune cu cel cu care imparti scena, lucrurile nu raman la fel. M-am apropiat mult de baietii astia in astea doua saptamani furate timpului liniar. In fiecare seara iti cauti micile trucuri care sa te monteze pentru scena. In fiecare seara trebuie sa urci ca si cand esti in prima seara din tur. Nimeni nu vine sa vada o trupa obosita si nimanui nu ii pasa de cat timp esti tu pe drum. Mereu m-a fascinat cum micile placeri devin obiceiuri si ajung vicii. Un turneu ca asta este mic. Este primul pas catre turneul de o luna si jumatate. De 3 luni. Publicul de 4 sau 90 de platitori de acum, ajunge la 500 si la 2000. Afara, nu acasa. Afara, unde un bilet este 7 euro pentru o trupa venita de aiurea, de care nu a auzit nimeni pana atunci. 4 baieti intra intr-un bar. Si fac tot posibilul ca asta sa nu fie inceputul unui banc. Cand ai timp de pierdut, intre sunet si cantare, deschizi facebook-ul si citesti despre scena de acasa. Despre premii pentru curaj si alte aberatii. Despre certuri marunte si penibile, dintr-o scena care nu se poate compara decat cu ce e la bulgari, cel mult, ca infrastructura, atitudine, scopuri. O mana de trupe romanesti au iesit afara in turneu si am tot respectul din lume pentru ele. Pana nu faci asta, traiesti in curtea ta de la tara si ai impresia ca esti in centrul lumii.


Ganduri fara noima. Amintiri. Ferestre luminate pe langa care treci. Unde oamenii fac lucrurile alea fara sens, de care noi am fugit. Aratam ca niste vagabonti. Cand intram in cafenele, facem nota discordanta cu manechinele alea care beau cafea mecanic. Imi port lantul la mijloc, mandru, mai departe. Si figura tot mai barboasa, la fel. Suntem aici pentru ca vrem asta. Vrem sa dam drumul la frecvente in fiecare noapte si sa vedem cum oamenii care nu stiau de noi au acum ceva in plus. Cum patronii vin si ne spun ‘respect’ la final de show. Cum facem ceva ca sa nu fim ca aia care aleg sa nu faca nimic. E greu? Chestia asta nu e vacanta. Grija sa nu iti sparga cineva duba si sa ia tot ce ai. Dormi cateodata la oameni faini care iti ofera casa lor cu 2 locuri in pat si 2 pe jos. A doua zi, ai parte de un hotel misto. Azi nu ai apa calda, maine poate nu e apa deloc. Canti cateodata unde nu ai sta nici sa bei. Canti in parc cu Acropolele in spate. Autopilot, no control. Nimeni nu a bagat bani in curul nostru sa ne cumpere un loc la concertele mari unde am ajuns pana acum. Am ajuns acolo cu noptile petrecute cu toti care ati venit sa ne vedeti, cu toate diminetile alea in care ne trezim sparti si aratam cat sa isi stranga parintii copiii langa ei, cand trec pe langa noi. Invata, sa nu ajungi ca baietii astia. Invata, sa ajungi un nimeni intre altii, daca nu ai ouale sa iti cauti norocul. Mai am 8 zile pana o vad iar pe fi-mea. Asta e un turneu mic. Maine am acustic, azi e day off. Timpul tine cu mine, sa imi refac spatele putin. Maine ma iau iar in piept cu toti. Mihnea si BJ au iesit la pileala. Speri sa nu se incaiere cu localnicii. Sau daca o fac, macar sa revina ok la cazare. Mircea e racit langa mine. Wireless-ul e la fel de bun aici ca apa calda de ieri. Adica nu e. Stam si jucam ceva tampit offline. Canta un playlist cu toti aia care au facut inca de cand noi eram pusti ceea ce facem noi acum si care ne inspira sa ii dam gaz mai departe. Nu faci asta daca nu vrei cu adevarat. Daca nu esti mereu pozitiv. Le iei pe toate cum vin. Vrei sa fii aici. Altfel nu mai pleci de acasa. Iar noi o facem pe safe mode fata de baietii aia pe care ii ascultam azi. Asta e un turneu mic. Abia astept sa ajung acasa. La o cada lunga, la tandrete, la ceasurile mele. Abia astept sa plec mai departe.