Monday, March 2, 2015

Cum e sa fii barbat de Martisor si 8 martie

Cand eram mic, trebuia sa am grija ca de 1 si 8 Martie sa iau ceva mamei. MAMEI. Cred ca mai tineti minte ca ocaziile erau Martisorul si Ziua Mamei. Era simplu. In timp, mi-am dat seama ca ai mei erau cei care se ocupau de politica zonei in care ma invarteam - tata sau mama duceau flori si mai stiu eu ce tovarasei educatoare si, mai tarziu, invatatoare. Pe masura ce cresteam (ca varsta, ca inaltime eram dubios de la fel, doar ghiozdanul crestea), am inceput sa car si eu buchete cu mine in autobuz, pana la scoala. Era al dracului de greu si ajungeam mai mereu cu ele sifonate si trase prin cur, cateodata mai lipsea un fir (o data m-am batut cu unu' de la C cu buchetele si iti dai seama cum aratau dupa...), in fine. Eu mic si subnutrit, alea multe si mari. Dezvoltam aversiune, deja.
La un moment dat, cam cand mama a incetat sa imi mai dea banii de manuale (consumati in mod repetat pe cafea si vin ieftin intr-o crasma unde eram priviti cu mandrie de patroana sau matroana, inca nu stiu), mi-am dat seama ca treaba asta de debut de martie pica in seama mea. Deja imi cam dadusem seama ca 8 Martie nu e ziua mamei, ci o treaba mult mai extinsa, deci eram mancat. Daca vroiam sa se uite vreo fata macar inspre directia mea, trebuia sa fac pe dracu' in patru si sa iau cumva martisoare si flori. Bani, ioc. Cum faceam rost de ei (cred ca incepeam sa salvez bani pentru oroarea asta de prin debut de februarie), ma duceam in piata si stateam ca un retardat cu fata 15 minute in mesele alea, incercand sa aleg martisoare dupa un algoritm greu de inteles, conform caruia: 

1. Nu luam martisoare identice.
2. Martisoarele erau ordonate - stilistic - in functie de interesul pentru "EA", "urmatoarea in alegeri", "posibila", "hai ca..." si "restul".

Era greu. Pana la urma, cu ghiozdanul plin de cel putin 30 de plicuri, ajungeam la scoala unde, alaturi de ceilalti retardati din clasa, rosii de emotie, dadeam plicurile alea, asteptand, desigur, momentul in care dadeam si singurul martisor care conta. Elegant.
Treaba se repeta peste doar o saptamana, cand in loc de martisoare dadeam flori. Nu am apucat sa spun asta niciodata fetelor din generala. Merita sa stiti totusi prin ce treceam noi, toti colegii vostri de clasa, ca sa mergeti voi dupa amiaza acasa cu ghiozdanul plin de martisoare urate. Mai este corect sa recunosc ca, din cand in cand, mama scotea toate martisoarele urate primite de ea anul trecut si eu si frati-miu mai incropeam cate ceva de acolo. 
Azi lucrurile sunt usor evoluate. Nu cu mult, insa. Am trecut de ceva timp, de la martisoare, tot mai urate, la flori. Si aici, insa, piata evolueaza. Azi, de exemplu, e greu sa gasesti zambile sau ghiocei - simbolul nenorocitei asteia de primaveri pe care, de fapt, o serbam. Iar daca gasesti, sunt plantate, incrucisate, facute tocana cu alte flori etc. Prigoana continua.
Acum, ideea e destul de simpla; treaba asta este o cutuma, un obicei. Interesant este insa cum sensul initial a fost ratat total si zic asta pentru ca martisorul este o amuleta pe care o oferi persoanei care conteaza pentru tine. Una. Ea. Aleasa. Nu dai cu sacul. Sigur, nu il mai faci in casa la lumina lumanarii de seu, ok, il poti cumpara, dar nu ii dilua sensul dand cate unul oricarei femei pe care o intalnesti. Fa lucrurile cu cap. Fa-le sa conteze. In fine. Nu ma lungesc, trebuie sa ma duc sa gasesc ghiocei pentru toate colegele mele.

No comments: