Thursday, September 4, 2014

A venit, a venit toamna... terminati dracului cu Ice Bucket Challenge...

Am asistat pasiv la Marea Balaceala de vara asta. Ce a pornit intr-un fel, in SUA, a suferit mutatii serioase si a ajuns, cum era de asteptat, in Romania, exact ca saorma. Cu de toate si fara legatura cu aia originala. Sa nu se inteleaga, totusi, ca americanii au reusit sa mentina un nivel ridicat al provocarii. Dar ei sunt americani si majoritatea sunt niste tampiti, fie ca se numesc Bill Gates sau Vin Diesel. E bine de stiut, totusi, ca nu e musai sa copiem tot ceea ce fac. Desi e cam tarziu pentru asta.

Ce m-a amuzat a fost cum scopul campaniei a cazut total in plan secund in fata unei masive campanii de promovare individuala a vedetelor. Esti provocat? Existi. Provoci, deci, mai departe, si esti parte dintr-un lant frumos de tampiti care se uda in fata camerei. Dar o fac public si exista si aduna like-uri si comenturi si asa mai departe. Cred ca pana si Stephen Hawking si-ar fi turnat apa in cap, daca era ceva mai vioi. Slava domnului ca nu a facut-o si asa, imi pastrez parerea buna despre el. 
Ca sa nu vorbim aiurea aici, alege, la intamplare, una din vedetele romanesti care si-a turnat apa in cap vara asta; alege-o si intreab-o daca stie ce presupune gestul. Daca stie de ALS. Daca stie ce presupune asta. Daca stie unde se duc banii donati si cine ii foloseste. Si alte lucruri total plictisitoare, care fura din stralucirea pe care ti-o da un tricou ud lipit de corpul la fel de ud si vedet. Beton imagine! Sau, pardon, gheata!
Doar ca sa fim clarificati, e in regula sa stii ca poti dona bani in cazul de fata - ca si pentru orice alta cauza - fara sa o faci public. Fara sa o faci demonstrativ. Dar atunci, ce rost ar mai avea, nu e asa? Uite, exista un baiat care a facut-o decent; Sir Patrick Stewart a donat bani si si-a pastrat si imaginea, dupa campania asta. Dar el e nimeni pe langa Chirila, Esca sau Mutu, recunosc. Asa ca, in functie de cine vrei sa iti fie model, foloseste galeata cum crezi mai bine. Tine totusi cont ca ploua si e rece zilele astea, si cantitatea de gheata merge limitata chiar si in whiskey (a se citi scotch), nu doar in cap. 
Mai merita sa te gandesti cum ar fi aratat campania "We are the World" daca era facuta astazi si participau personalitatile de astazi la ea.  

Numai bine!




Wednesday, September 3, 2014

Ultima carte citita. Descalcitorul.

Cand Mircea Moroioanu si-a lansat cartea, m-am gandit ca este exact ceea ce ar fi trebuit sa fac eu, daca eram mai putin lenes. Daca nu mi-as fi gasit mereu scuze ca duc o viata plina, acum as fi avut cartea mea drept suport pentru cafea. Eu si cei cativa amici carora le-as fi dat-o cadou, in timp ce restul exemplarelor scoase ar fi facut corp comun in vreun dulap.
Am luat, deci cartea, cu o combinate sincera de invidie si curiozitate. Il stiu pe baiatul asta de cand eram amandoi intr-a 9-a. Am invatat sa zangan la chitara alaturi de el, in apartamentul alor lui, in Drumul Taberei. Bunica lui ne facea senvisuri, el fuma pe furis, pe geam. Taica-su era - si este - un tip pe care il vezi la concerte unde mergem si noi. Mircea m-a oferit primele piese care mi-au placut si pe care mi-as fi dorit sa pot canta mai bine decat am facut-o, atunci. Lucreaza in publicitate. A facut o facultate imposibila. Este un baiat spiritual. Dar stie sa scrie? Eu citesc mult si urasc sa imi pierd timpul.

In prima zi libera, am luat cartea langa mine, pe la ora 9, dimineata. O carte roz, cu un desen comics like pe coperta si un nume destul de dificil. Dificil si pretentios. Descalcitorul. Spre seara, citisem 120 de pagini. Am lasat-o cu greu din mana. Primul lucru care m-a lovit a fost cat de personala este. Descalcitorul nu este o carte; este realitatea ca un roman traita de Mircea. Cartea s-a nascut din drama interioara pe care el a trait-o, a destructurat-o, si-a asumat-o si a pus-o, goala, pe hartie. Fara sa caute artificii false si vizibile. Direct, dur si cu un impact extrem. 
Nu ma voi apuca sa va povestesc, nici pe scurt, despre ce este vorba. Pot doar sa va spun ca Descalcitorul incepe surprinzator si curge, curge si captiveaza, se complica, sufera mutatii, devine serioasa si capata sens. Este o carte care surprinde prin lejeritatea stilului si a fluentei. Cum spuneam, nu este o carte cautata. Este Mircea, chit ca il stii sau nu, nebarbierit, cu cearcane, cu cafeaua rece langa el, cu o scrumiera plina de tigari, care isi povesteste vara. Vara si viata, intr-un manifest greu de expus. Putini autori au curajul sa se expuna asa, in fata lumii. Iar majoritatea o fac prin subterfugii si interpusi. Mircea nu se ascunde dupa personaje fictive; iar pentru asta, merita atentia.
Dupa primele doua parti ale cartii, care zburda si deschid alegoria romanului, urmeaza corpul principal. Urmeaza Descalcitorul. Este partea care m-a dus, automat, cu gandul la 'Ratacirile fetei nesabuite', a lui Llosa. Si, sincer, Mircea nu este cu nimic sub magia pe care peruanul stie sa o redea. Este mai putin experimentat, dar asta lucreaza, paradoxal, in folosul lui, pentru ca nu te simti plimbat printr-un roman, de un autor de profesie. Aici asisti la o dezavuare reala a psihicului, in forma pe care, de obicei, majoritatea tindem sa o ascundem lumii si, mai ales, noua. Descalcitorul este sincer, candid, deloc scris ca sa vanda, dar este o carte pe cinste. Pentru mine, este o noapte cu fum, lumina difuza si rom, ascultand un om care isi spune povestea.

Am terminat cartea aseara. Am asezat-o in biblioteca, langa 'Regele Arinilor' al lui Michel Tournier. Descalcitorul este un roman cum mi-as dori sa scriu.