Thursday, January 30, 2014

Despre filme bune si filme proaste

Titlul trebuia sa fie The Good, the Bad and the Ugly, dar riscam sa ii pierd pe unii dintre cititori mult prea repede. Ieri m-am uitat la doua filme proaste, extraordinar de proaste (de ce sa fiu retinut?) si asta m-a pus pe ganduri. De ce ne uitam la filme proaste? Pun intrebarea la plurar pentru ca stiu ca nu sunt nici pe departe singur in aventura asta. De ce pierdem timpul cu productii despre care stim din start ca NU, ca sa il parafrazez pe Ionesco? Inainte de toate, trebuie facuta diferentiera intre filme proaste pentru ca nu au idee si filme menite sa fie proaste, daca pot spune asa. Filmele B.
Am o cultura cinematografica relativ mediocra sper slaba, consider eu. Stiu oameni care sunt destul de bine orientati pe diverse nise cinematografice: film de arta, film european, film noir, film SF, horror, low budget etc. Mai toti sunt mult mai bine documentati decat mine, cel putin pe feliile carora le dedica noptile si dupa amiezele. Sunt oameni obisnuiti cu filmele bune de-a lungul istoriei cinematografiei, fie ca vorbim despre atitudinea lui Bogart, efectele speciale ale lui Cameron sau dementa lui Stone sau Tarantino. Toti accepta (ba chiar apreciaza) si productii categoria B; B movies. De ce? 

La prima privire pare greu de explicat. Vorbim despre filme cu buget redus si asta se vede imediat in decoruri si actorii angajati. Filme cu scenarii indoielnice si fara o coeziune interna sau un fir logic imbatabil. Filme la care razi unde nu ar trebui si pe care "industria" nici macar nu le baga in seama. Si atunci? Ei bine, filmele astea au cateva puncte greu de egalat.
In primul rand, scenariul nu este tras la indigo, Hollywood style. Decorurile si jocul teatral al actorilor este savuros in sensul in care apreciezi ironia. Lipsurile filmului fac apel la imaginatia si starea ta interioara. Amatorii filmelor SF, horror sau crime au o oferta geniala, in care meniul nu este acelasi de la toate filmele produse de Cetatea Filmului, unde pana si teaserul este similar de la productie la productie. Actorii, in sine, sunt fete noi; rareori vezi aceleasi nume arhicunoscute. E adevarat, aici se impune o mica mentionare: exista filme chiar mai low decat B movies: C movies si chiar Z movies, unde actiunea devine atat de caricaturala, incat se pierde chiar orice sens. Ai impresia ca te uiti la productii realizate de copii cretini. Exista, insa, un public si pentru ele, si (multe) sunt realizate intentionat astfel, in sensul in care poti inregistra un album low fi, in loc de hifi. Nu e o "greseala". In acelasi timp, un B movie poate conta pe cateva zeci de mii de dolari si nume ca Charlton Heston  in distributie, in timp ce categoriile inferioare se realizeaza cu (si pana la) cateva sute de dolari, cu prietenii de bloc, laptarul din colt, bacanul si cine mai are veleitati artistice pe strada.

De ce subzista genul asta de film? Pentru ca exista o piata pentru el. Foarte interesant, publicul acestui gen de filme nu este nici pe departe needucat sau mediocru intelectual. Dimpotriva. In ceea ce priveste industria, aceasta priveste filmele proaste ca pe o eterna sursa de inspiratie. Scenarii ca Omega Man sau Django si-au gasit, peste aproape jumatate de secol, o metoda de a ajunge la succes, chiar daca mutilate total, iar scenariile in care au fost transpuse sunt, sa fim sinceri, slabe. I am Legend si Django Unchainged beneficiaza insa de buget si nume mari care sa faca marketingul atat de necesar succesului.
Un alt motiv pentru care filmele mici si proaste continua sa faca valuri este pentru ca ele sunt sursa de viitoare vedete. Francis Ford Coppola, Robert De Niro sau Jack Nicholson si-au inceput cariera in filme pe care nu dai doi bani, tu, cel care privesti Lord of the Rings sau Matrix.
Nu in ultimul rand, filmele B "serioase" sunt cele care ofera o fereastra in lumea din care vin. Cum perioada de aur a filmelor B a fost cea a anilor '50/'60 (desi aparute in anii '30), productiile astea aduc o sclipire din epoca lor, ca o fereastra deloc identica celei pe care o deschid productiile clasice hollywood-iene.

De la ce am plecat? De la un film B si unul cu buget, de propaganda americana. Unul are zombie si sange mai diluat ca limonada in distributie, celalalt, portavioane si un Tom Hanks suferind, unul este stupid, celalalt este un imn al dreptatii si curajului american in lume. Cert este ca primul a fost facut acum 40 de ani si inca este difuzat, generand un blockbuster modern, in timp ce productia 2013 cu buget de cateva milioane de dolari este un film consumabil, fara substrat. In ceea ce ii priveste pe cei care fac filmele de succes de astazi, ei au crescut cu B movies, ai caror fani inca se declara. Nu vad cum am fi avut Alien sau Pulp Fiction fara "filmele proaste". Pana la urma, cunoasterea tine de cultura individuala; cu cat stii mai mult, cu atat poti explora mai mult. Cu cat stii mai putin... Sau, ca sa incheiem cu o alta parafrazare care e posibil sa scape multora tocmai din cauza lipsei despre care vorbeam:

"in lumea asta exista doua tipuri de oameni: cei cu arme incarcate si cei care sapa". Iar mie nu imi place sa sap.


Vezi si:


Tuesday, January 21, 2014

Cand ArtDeco dicta in lume

Posterele oficiale ale primelor Campionate Mondiale de Fotbal, din perioada in care eleganta se regasea si in sport.


Uruguay 1930:




















Italia 1934:



Franta 1938:


Despre avionul cazut in Cluj

Am stat aseara pana tarziu in noapte, sa vad ce se intampla in cazul avionului cazut in munti. Am vrut sa stiu. Este principalul motor care m-a ghidat in presa, toti anii astia. Sa stiu. A fost un subiect de presa, real, in desfasurare, de prima mana, de care televiziunile din tara s-au putut "bucura" si unde au putut sa isi arate meseria, dotarile, calitatea. 
Din pacate, "presa" de la noi a capotat total aseara. Mai rau ca autoritatile pe care dau vina. Nu exista televiziune care sa nu se fi intrecut in gafe monumentale. In greseli copilaresti si penibile, cu repercusiuni asupra cetatenilor care au nevoie de informatii si, in primul rand, a familiilor celor implicati. 

Culmea minusului: Realitatea Tv, unde m-am convins aseara ca isteria este un criteriu de angajare. 
Culmea plusului: imaginile in exclusivitate emise de Antena 3, alaturi de modul surprinzator de jurnalistic in care Andreea Cretulescu (altfel isterica provenita din scoala Realitatea Tv) a dat stirea primei victime, pe Romania Tv. 
Esti televiziune de stiri, dai info reale, si, in primul rand, imagini. Esti prezentator la o emisiune de stiri, dai vestea sobru, neutru. Poti plange in pauza publicitara.

Ca sa fiu bine inteles, stiu ce inseamna un eveniment de prima mana in desfasurare, live, contracronometru; stiu dementa din redactie si zecile de info contradictorii care bombardeaza un om. Dar ele nu ies pe post. Uitati-va la transmisiile posturilor de stiri din strainatate, in timpul unor situatii de criza; uitati-va la etalonul impus de transmisiile Pro Tv, ai carui corespondenti erau in mijlocul minerilor. 
Pe post exista decenta, calm si profesionalism. Pe post nu plangem sau ne rugam la Dumnezeu si negam realitatea. Cum am vazut aseara la Realitatea. Oamenii care au caderi nervoase nu au loc in presa. Nu e rautate, e realitate. Pentru ca, in ultimii ani, presa a fost total aservita politic, partizanatul asta i-a facut pe unii sa uite meseria de presar, in timp ce pe altii i-a adus aiurea in presa. Stirile au cazut, in ultimii ani, in patima talk show-ului. Se vorbeste mult, fara acoperire, se fac supozitii, doar sa nu taci. Oricine isi da cu parerea din postura de autoritate asupra serviciilor de specialitate, asupra procedurilor aviatice, asupra mersului anchetei care inca nu a pornit. O mana de oameni prezenti mereu in emisiune stie tot, de la pilotaj, la operatii pe creier, contraterorism si fotbal. Asta nu este o redactie profi. Asta este o sueta televizata, la colt de bloc. 
In redactie exista o vorba pentru asa ceva: ai smantanit-o.


Nu pot sa iau in discutie reactia autoritatilor. Nu ma pricep, nu comentez. Exista atatea informatii contradictorii privind cazul, incat nu ma pot lansa in comentarii aberante, cum au facut si vor face zilele astea "colegii" mei. Astept sa vad cum se desfasoara ancheta pe care presa a transat-o, deja. Am 3 generatii de piloti in familie, cat sa stiu ca nu am voie  sa bat campii despre erori de pilotaj sau victorii ale pilotului, fara o ancheta care poate dura si ani de zile. Stiu cum este un sat pierdut in zona aceea a Ardealului, cat sa inteleg imensitatea cu care se confruntau cautatorii. Cine nu a fost efectiv acolo, nu poate sa inteleaga despre ce se vorbeste. 
Nelamuriri sunt, si inca destule. De ce nu au reactionat toate autoritatile statului care se bucura de atatea fonduri? STS sau SRI, care au sisteme performante de localizare. Au reusit niste oameni obisnuiti, mergand pe jos. Fara sa fie nevoiti, platiti, motivati doar de omenie. Din nou, cand stai in Bucuresti si emiti pareri nu ai cum sa realizezi cum este sa pleci aiurea de acasa, noaptea, de langa familie, de la caldura, sa mergi prin zapada, ceata si frig, pe intuneric, pe munte, riscandu-ti viata pentru niste straini. Nu ai cum. Am tot respectul pentru oamenii astia, ca si pentru serviciile Salvamont, Jandarmi Montani, SMURD si ISU. Pentru cei care nu au stat sa priveasca. Pentru ca, strict gratie lor, azi vorbim despre 5 supravietuitori si doua victime, in loc de "un accident aviatic fara supravietuitori".

Poti citi si :

Cursa spre imbecilitate
Toleranta la injurii in Romania
Despre CNA si violenta in scoli

Wednesday, January 15, 2014

De ce nu mi-a placut Django Unchained

La exact 1 an fara 3 zile de la lansarea Django in Romania, l-am vazut si eu. Cred ca este un real progres fata de cazul Trainspotting, pe care l-am vazut abia cand l-a difuzat TVR-ul, asta in ciuda isteriei pe care o crease. Faptul ca l-am vazut la 'spe mii de ani de la lansare nu m-a facut sa-l apreciez mai putin. Pe Trainspotting. Cu Django e alta poveste. Mai exact, o combinatie de Sclava Isaura cu Rambo. Mai lunga decat ambele.

Nu stiu daca am dreptul sa ma numesc un fan al lui Tarantino. Are, in mod cert cateva atuuri greu de egalat: un apetit sanatos pentru ironie, dialog, foot fetish si savurarea momentului. Este un fan al benzilor desenate si asta se vede in filmele lui mai recente. Personal, am cateva pelicule pe care le pot pune oricand pe lista must see a oricui: Jackie Brown, Reservoire Dogs, Pulp Fiction, dar si cele unde a fost scenarist: Natural Born Killers sau True Romance. Intre, consumabile. Multe si cat mai pe reteta succesului. Nu ca ar fi ca ar fi ceva rau in asta, desigur, cum ne spunea Seinfeld. Cert este ca, mai recent, am pierdut oarecum legatura cu el si filmele lui. Mi-a placut Inglorious Basterds. M-a plicitisit teribil Django Unchained. Chiar daca a luat numele filmului din '66, a mizat pe muzica lui Morricone si a aruncat la bataie noua senzatie a Hollywood-ului - Cristoph Waltz. Filmul a fost prea lung, prea tras, prea Kill Bill cu pistoale in loc de sabii. Dialogul spumos din alta vreme a ramas, din pacate in scenele cu Christopher Walken si Harvey Keitel. Actiunea putea fi lejer comprimata in 2 ore fara ceva, cat sa mergi la cinema intre 3 cursuri. 
Ca orice artist, Tarantino evolueaza si experimenteaza. Nu pot sa nu observ totusi o noua directie spre care se indreapta el si, implicit, filmele lui. Lungi, cu accent pe suprarealist facil si transpunerea unor scene comics like pe pelicula. Personal, nu subscriu la gen. Pot doar sa ma gandesc ca acum ceva timp, destul de mult timp, recunosc, cand am chiulit ca sa vad Pulp Fiction la cinema Studio, am ramas perplex dupa film. Azi, dupa 3 ore de Django, ma gandeam doar la ce sa ma uit dupa. E oarecum aceeasi situatie ca la Guy Ritchie; dupa ce vezi Lock, Stock and Two Smoking Barrels si, mai ales, Snatch, poti sa 'vezi' in scenele lui. Diferenta intre el si Tarantino este ca Sherlock Holmes a iesit bine de tot, fata de dezvoltarea ulterioara a lui Tarantino. Asta, desigur, prin prisma faptului ca pe IMDB cei doi apar in continuare prezentati ca: Guy Ritchie, writer Snatch, 2000 si Quentin Tarantino, director Pulp Fiction, 1994. Asta, in 2014. In mod cert, niste varfuri greu de egalat.

Un lucru e cert; daca va place Tarantino acum, sigur va va placea cel de 'atunci'. Asta, desigur, daca nu sunteti deja a regular al tipului.


A fost scurt; mai ai timp si de:

Despre Don'soara Christina
Slash la Bucuresti

Friday, January 10, 2014

Despre profesoara spagara

Ok, la cererea ascultatorilor, hai sa vorbim si despre otreapa asta. 
Treaba e simpla; 'fondul scolii' exista de cand lumea, peste tot. Sigur, in tarile civilizate, suma ceruta este una decenta raportat la nivelul de trai, luata pe chitanta de unitatea de invatamant. Preferabil, intr-un schimb civilizat, dar asta tine de popor. 
La noi, cineva a filmat o femeie care urla ca o tzatza la niste oameni. Intamplator, dar deloc convenabil, este vorba de o profesoara si de niste parinti. Aia ascultau ca niste copii mici si inghiteau tampeniile debitate de asta: ca sunt niste saraci la o scoala de fitze, ca nu astea sunt cadouri si asa mai departe. Amu... daca mie imi spunea asa ceva o tarancuta needucata, pariez cu voi 3,6 lei ca plangea in 20 de secunde. Gratie vorbelor pe care i le adresam. Dar asta este un dar al meu, unul dintre putinele, de altfel. Cert este ca presa se infierbanta si din lipsa de subiecte reale (nu va ganditi la chestii expirate ca Rosia Montana, imunitatea parlamentarilor, situatia cainilor vagabonzi, aruncarea fondului de rezerva catre biserica etc) si face o cruciada. Lumea se infierbanta si ea, se arunca vorbe de genul "tot sistemul e asa", "peste tot se da spaga", "Steaua campioana". In fine. Sa o luam metodic, zic.

Ca peste tot se da spaga este cvasicunoscut. Ca nu toti iau spaga este important de subliniat. Nu poti blama un intreg sistem din cauza unora. Americanii tocmai au arestat 100 de medici, politisti si pompieri, intr-unul din cele mai negre cazuri de coruptie ale NYC. I-au gasit, arestat, blamat si au pastrat coeziunea de new yorkezi. In cazul de fata, avem o femeie care e filmata vorbind lucruri reprobabile si usor ilegale; lasati justitia sa isi urmeze cursul, pentru ca e clar ca bunul simt  nu o va face. Aia nu va demisiona, scoala nu o va sanctiona. Foarte bine. Sa mearga la inchisoare. Daca si numai daca este dovedita ca este vinovata. Daca alticineva stie despre un alt caz de spaga, sa il filmeze / denunte, si justitia isi va urma cursul si acolo. Nu ne apucam sa urlam ca traim in coruptie si ne isterizam. Stim, spunem, eradicam.

Interesant, pentru mine, si cred ca si pentru voi, ar trebui sa fie altceva: femeia in cauza este filmata. In alta lume, in alta civilizatie, numai o aluzie la un asemenea scandal ar fi determinat demisii de onoare la varful sistemului. De ce nu se intampla asta in Romania? E simplu. In Romania, ne-am invatat ca putem face cam orice si nega. Iar exemplele vin chiar de la varful societatii. 
Esti filmat multumind minerilor devastarea capitalei? Neaga.
Esti filmat conducand gloate de mineri care fac un City Break? (ah, ce frumos a iesit asta) Neaga.
Esti filmat cum pocnesti un copil peste bot, din postura ta de presedinte de tara? Neaga. 
Esti filmat votand la doua maini, ilegal, in Parlament? Neaga.
Esti filmata falsificand votul in Parlamentul tarii, din postura de presedinte al Camerei Deputatilor? Neaga.
Esti filmat parcand masina de parlamentar pe trecerea de pietoni? Neaga!

Pana la urma, e cum spunea Mitica Dragomir: "Nu m-am certat cu Becali; el mi-a spus otreapa, eu, oligofren, dar nu ne-am certat".

Din pacate, dincolo de caterinca ieftina, ramane un sindrom teribil al romanilor. Nu ne asumam niciodata vina. Si am ajuns sa credem ca nu noi am aruncat piatra aia in geam, desi inca avem praf pe mana in care am tinut-o. Iar cand tonul este dat de varful tarii, de elite, gloata nu poate reactiona decat la fel. Dar, desigur, si mai brutal.


Cam unde stam: