Thursday, September 12, 2013

Drive test Hyundai i30

Zilele astea, prin oarece cumul de factori, m-am gasit la volanul unui Hyundai i30, model 2013. O masina noua. Acum, mie imi cam plac masinile. Mult. Nu in sensul patologic, pardon, profi al unor cunoscuti de-ai mei, care sunt la a 5-a masina tunata si des expusa la showroom-uri auto. Nu. Sunt un baiat simplu, care e fascinat de masinile cu personalitate, indiferent de varsta. Nu scumpe, cu personalitate. Este motivul pentru care si conduc masina pe care o conduc, iar de altele fug. 
Masinile noi nu ma pasioneaza in mod deosebit. Ma deranjaza folosirea platformei comune care face ce diversi producatori sa scoata masini confundabile. Nu ma dau in vant dupa marketingul care te indeamna sa iei o masina 'de oras', cu motor de ventilator, care va consuma mult pentru ca, pana la urma, caroseria e la fel de grea ca la un model similar, dar cu motor mai mare. Nu vanez masini ecologice, sau cu scaune de piele. Nu vreau sa fiu cool sau sa fac party cu prietenii in / langa masina. Nu imi plac masinile asiatice pentru ca nu au suflet. Nu pot dezvolta pe subiectul asta; pur si simplu, nu au suflet, iar masinile europene noi tind sa copieze din designul si interfata celor asiatice cam prea mult.
Asta fiind situatia, zilele astea m-am urcat in acest Hyundai nou. Mai tata, mai. Foarte pe scurt, masina era curata, friendly, desteapta, economica, condamnabil de comoda. Intr-un cuvant, oribila. Nenumarate butoane, conectivitate si la device-uri cu care ar putea veni extraterestri, ce mai? Motorul abia se auzea (poate lipsea cu desavarsire?). La 45 km/h, bordul ma sfatuia serios sa trec in viteza a 4-a. La 53, bordul ma tragea iar de mana; a 5-a! Dupa care, nimic. Mi-am dat seama ca in ritmul asta, ca sa mergi cu 100 km/h, iti trebuie vreo 12 viteze. Si masina era pe banzina, nu stiu daca v-am spus. Consumul cu care am luat-o era de 6%. Am crezut ca e o greseala. Dupa 5 minute cu mine, eram la 8%. M-am ambitionat sa revin si eu la acel consum ideal si am respectat indicatiile bordului de schimbare a treptelor de viteza. A fost groaznic. Simteai doar ca schimbi facaletul in tuci - unul foarte bine pus la punct, intr-adevar - cu efect zero asupra inertiei masinii. Dar am ajuns la 6%. Nu am consumat niciodata asa putina benzina. Nici macar cand mergeam pe jos.
La benzinarie, am pus 14 L de benzina. Jumatate de rezervor! Sau cat consuma a mea cand ii dai cheie. Si, aparent, imi ajunge sa merg o luna. Sau pe luna. Dar, in ritmul asta decent si al clasei de mijloc coerente si cerebrale, voi muri de plictiseala. Sau de batranete.
Ce pot, deci sa spun despre Hyundai i30? Daca esti un baiat tanar, destept si cerebral, cu o slujba buna, ia-o. E curata si moderna si ai tot ce iti trebuie cu adevarat. O iei de noua, platesti vreo 5 ani cat echivalentul a doua masini SH cu motor de tanc, si, in plus, te ascunzi perfect in traficul plin de astfel de masini. Personal, ma duc sa imi spal masina mea. Dupa mersul cu masina asta excelenta, asa de draga imi e vechitura mea!...

Alte elucubratii auto ale unui neprofesionist:


Wednesday, September 11, 2013

Facebook, Raed, Rosia si Grivei.

De foarte putin timp incoace observ un fenomen nou in Ro. Dincolo de bascalie, impertinenta, lipsa de argumente si implicarea sentimentalismelor in decizii rationale, romanii dezvolta cultura civica. Iar asta, dragilor, chiar nu e de ici de colo intr-un spatiu total lipsit de asa ceva.

Daca ati avea timp si chef, la sediul SNSPA se gaseste lucrarea de licenta a subsemnatului. Se numeste 'Legitimitatea culturii civice in Romania' (2004). Sigur, nu sunt la fel de cool ca cei care militeaza azi pe Facebook pentru diverse, dar sunt avizat sa vorbesc despre termenii care se uziteaza astazi cu lejeritatea cu care se face echipa lui Piturca de catre toti 'specialistii' in fotbal. Pe scurt, culmea, eu chiar stiu despre ce vorbesc. Si, din pozitia asta, observ, exact ca imparatul ala din poveste - ala cu pareza, de avea un ochi lacrimand si unul razand - ca dezvoltam unul dintre elementele de capatai ale functionarii unei societati: constiinta ca noi formam societatea si ca parerea / vorba / actiunea noastra conteaza. Cel putin in teorie. In practica, invatam din mers ca e mai altfel, dar, chiar si aici, putem sa obtinem ceva ce dorim, ca societate, daca actionam coerent, ca grup. Celor care inteleg prin asta 'galerie', va spun, cu parere de rau, ca violentele sunt cel mai slab cotate la masa bogatilor. Si asta pentru ca, daca arunci cu piatra, statul va sti mereu sa arate celor care ar fi de partea ta ca strici bunurile oamenilor nevinovati, ca ei pot deveni tinta pietrei tale si, deci, ca folosirea violentei impotriva ta este justificata. Cazul protestelor pasnice, dar de durata, care aduna o parte mult mai mare (ca segmente de populatie) din societate, este mereu de dorit.
Revenind, ce ma bucura este ca romanii incep sa aiba pareri bine definite si le si spun deschis. Facebook-ul a reusit ce nicio clasa de cultura civica nu a reusit. Facebook-ul i-a batut pe Brucan si pe Paler. Facebook-ul a scos timiditatea din roman si l-a aruncat, cu putere, in prim planul vietii cetatii.
Cum au ajuns romanii aici, deocamdata, lasa de dorit. Asta pentru ca, desi vocali, majoritatea romanilor inca au de invatat arta dialogului. Ai ceva de spus, perfect. Spune-o. Dar nu urla fara sa asculti ce are de spus si celalalt. S-ar putea sa te surprinda. Nu aduc in discutie implicarea sentimentalismelor in dialogul ideilor. E absurd. Nu amintesc nici de imixtiunea injuriilor. De la 'boule' la un pumn e o distanta mica si, deja, intram pe taramul galeriilor.


Cand a inceput nebunia asta? 
 
O data cu mazilirea lui Raed Arafat. 'Romanul' asta care e mai sufletist ca multi autohtoni, in tara asta destul de sovina, a reusit sa stranga randurile societatii in jurul sau. M-am bucurat sincer cand am vazut ca lumea nu a uitat ce a facut pentru societatea noastra si ca l-a sustinut in strada pe fondatorul SMURD-ului. 
Rosia Montana s-a suprapus cu problema cainilor maidanezi. Aici, lucrurile au fost usor incurcate. Am avut ocazia sa asist la o adevarata tocana idei; guvernul, primarul, puterile straine, lipsa de omenie, toate s-au combinat intr-o aiureala fantasmagorica lipsita de orice coerenta, pentru unii. Pentru altii, insa, cele doua probleme au avut o granita clara si au fost abordate separat si lucid, cum este si cazul. Daca in problema cainilor fara stapan, autoritatile au facut, in sfarsit, ceva, este de observat ca acel ceva s-a intamplat sub presiunea strazii si a mediei, saturate de starea de fapt. Cei nemultumiti de decizia autoritatilor au pierdut din cauza ca nu au propus nimic ca alternativa, si doar au boicotat, de 11 ani incoace, orice solutie propusa. Este o lectie pentru oricine. Important este sa iesi in strada si sa spui ce vrei. Nu ce nu vrei, pentru ca, fara contrasolutii viabile la cele contestate, pari un copil rasfatat. 

In ceea ce priveste Rosia Montana, situatia este mult mai interesanta, pentru ca nu priveste o problema interna. In primul rand este vorba de interese mari, internationale, iar Romania este o parte mica intr-un mecanism bine pus la punct, la plan global. Pe scurt, ce facem aici, nu se mai decide de mult timp la Bucuresti. In plan intern, e interesant ca cei care combat mineritul acolo nu locuiesc in zona; nu stiu realitatile si nu propun solutii alternative viabile, cu impact imediat. Acolo traiesc oameni care au nevoie de bani azi, nu de povesti frumoase. In ceea ce ii priveste pe acesti oameni, e adevarat ca ei nu vad impactul de ansamblu al mineritului acolo; daca ei vor avea ce pune pe masa azi, e greu de crezut ca peste o generatie va mai exista o masa pe care sa puna ceva, in zona, cu stilul de minerit folosit de Gold Corporation. Este, deci, o problema complexa care a adunat multa pasiune in ambele tabere. Apreciez ca formele de exprimare nu au depasit insa stadiul culturii civice emergente, despre care vorbeam. Desi pasionali, oamenii au iesit si au sustinut punctul lor de vedere. Este un foarte mare pas inainte. 
Personal, sunt foarte curios sa vad care va fi rezultatul la nivel macro. Ce va da Romania in schimb, la nivel international, pentru suspendarea proiectului. Pentru ca, asa cum v-am spus, nu guvernul roman decide ce se intampla in tara asta, decat, cel mult, la nivel administrativ intern. Cam ca pe vremea suzeranitatii otomane. Interesant ca guvernul a ajuns sa faca treaba administratiei locale. In ceea ce priveste strada, ea poate impune just as much, cum spun anglosaxonii. Deocamdata, strada s-a descurcat admirabil. Mi-ar placea sa cred ca genul asta de proteste, in care nu cativa frustrati dau tonul violentei mult mai usor de gestionat de catre autoritati decat presiunea celor multi, se va impamanteni si la noi. Ar fi o reusita pentru o tara obisnuita de la inceputul istoriei ei cu paternalismul si cu obedienta.

Monday, September 9, 2013

Prima saptamana de concediu. Ultima de vara.



Ca sa fie foarte clar de la inceput, vorbim de doua saptamani. In prima, am plecat cu RoadKill Soda in turneu. 6 concerte, in fiecare seara, alt oras. Ce a fost nou de data asta a fost stilul generator party, care a presupus locatii inedite si intrarea libera. Pentru cei care sunt obisnuiti cu chermeze populare pe banii consiliului judetean, va spun ca nu am experienta si nu sustin asa ceva. Cant mereu in locatii unde accesul la zgomot si fum se plateste. E o minima conditie care selecteaza audienta.

Cand am auzit, deci, ca vom merge prin tara ca sa facem party live oriunde se poate, m-am gandit ca va fi haos. Si cam asa a fost. Exceptie de la necunoscut au facut prima si ultima zi, cand trupa a fost la Poiana Urbana si RockStadt Extreme Fest, doua locatii absolut superbe, cu public fantastic, dar unde asteptarile erau in gama obisnuita; festival mare, cu raider tehnic, public, expunere. Nimic nu anunta un feedback similar in serile din Ploiesti, Sibiu, Oradea sau Cluj, unde trupa a cantat intr-o terasa, in timpul meciului Petrolul-Astra, in fata locului de joaca al copiilor, in curtea unui cetatean, intr-un cartier linistit, unde strada fusese invadata de tatuati, sau in doua cluburi, unde nu s-a mai putut intra din cauza oamenilor veniti la muzica. Astea au fost deci, surprizele extrem de placute. Sa am parte de asa ceva in Romania conservatoare pe care o stiu muzical de peste 10 ani, este mare lucru. In termeni telurici, o saptamana pe drum a insemnat peste 1000 de km intr-o duba, alaturi de alti 4 prieteni. E esential sa ai chimia necesara si sa imparti filmul cu ei, fie ca e vorba de bataile cu oponentii de PlayStation sau de opiniile asupra problemelor esentiale ale vietii (masa se ia impreuna, trupetii cazuti nu se abandoneaza pe drum, se incearca tot ce are de oferit locatia respectiva, dar KFC are prioritate, scotch over bourbon etc).  Am vazut si am cunoscut sute de oameni veniti la show. Am luat-o de la capat in fiecare seara si am facut ce stim mai bine: super haos, iar toti cei veniti au fost extraordinari. Cat de faini, sper sa vedem cat mai curand – tot turul a fost filmat.
Cand am ajuns acasa, am schimbat rutina 180 de grade. De la calatorit zilnic, concert, decibeli, fum, cateva ore de somn, de pe la 5 dimineata incolo, am ajuns la frumoasa mea sotie, liniste si joaca cu fi-mea. Doua zile am fost off, total. Nu am reusit sa dorm chiar 24 de ore, cum speram, dar nu ma plang. Ce mi-a placut cel mai mult a fost cum am terminat concediu; in chiar ultima zi, am dus-o pe Maia la mare. La 8 luni si ceva, intalnirea cu marea, in premiera, intr-o Vama pe picior de plecare. Toate dughenele vindeau ultimele rezerve, totul se inchidea in chiar seara respectiva. 

In concluzie, ce pot sa spun? Am tot respectul pentru trupele care stiu sa faca tururi si o fac de la o saptamana in sus. Am tot respectul pentru cei care ‘fac’ Romania si isi incearca norocul afara, unde sunt baietii mari. Sa fii o vedeta rock nu e usor. Sper sa aflu totusi, la un moment dat, cum e. Deocamdata invat sa fiu tata.

Daca esti prima oara aici, poti sa mai citesti si:


Un caine. O campanie electorala. Un copil.



Nu as fi scris despre tragedia din satul asta cu pretentii de capitala europeana, daca nu as fi gasit reactii diverse pe déjà obositorul Facebook. Faptul ca orice imbecil patentat poate sa isi exprime mini strafulgerarile aparute sub propria scoarta si gresit interpretate ca ganduri, liber, tuturor, ar trebui serios reconsiderat. Pe scurt, pentru cei care au reusit sa isi traiasca viata zilele astea fara sa aiba de a face cu cainii, acesti egali ai nostri in spatiul urban si comunitar, e ok sa stiti ca un alt copil a fost omorat de caini. Un copil de 4 ani, mancat de caini, de viu, ca sa intelegeti exact ce s-a intamplat. De ce? Pentru ca, asa cum am spus de nenumarate ori (si poti citi aici), cainii sunt animale teritoriale. Nu simt Raul. Nu sunt trimisii Domnului. Sunt animale teritoriale, care isi apara, in haita, teritoriul. Din pacate, teritoriul asta este impartit cu oameni, si, culmea, este situat intr-un spatiu urban. De ce nu gasim aceeasi intelegere pe care o avem fata de caini la sobolani, lupi, ursi sau capuse, efectiv nu inteleg. ‘Gandirea’ celor care obstructioneaza rezolvarea problemei are la fel de multa coerenta si argumente logice ca un semnal electronic random. Adica zero, pentru cei care nu au inteles analogia. 

Foarte pe scurt, tragedia asta ar trebui inteleasa de oricine. De toate fetitele care pun poze cu pui de caine pe net si spun ‘NU ma omorati’. De cei care sustin ca animalele si oamenii au drepturi egale. De cei care considera ca animalele ataca doar oamenii rai. Paradoxal, tragedia asta este inteleasa doar de cei care au copil. Care stiu cat de greu este sa intretii o viata, oricat de sforaitor suna, care stiu cum incerci sa intinzi mana ca sa amortizezi cazatura copilului tau, sau cum stai noaptea cu el in brate ca sa adoarma. Toate astea, ca sa ti-l sfasie niste egali in spatiul asta comun. Inainte sa inceapa vociferarile, vreau doar ca cei care citesc sa inteleaga situatia dramatica. Nu am propus inca nimic, deci nu urlati.
Consider ca primarul Oprescu este o victima colaterala in situatia actuala. Colaterala si total auto sacrificata, in urma unui calcul politic foarte gresit.  Pe scurt, lumea a dat imediat in primarul general, ca exponentul vizibil al administratiei urbane, pentru ce s-a intamplat, desi atacul a avut loc pe un teren privat. Cand Oprescu a iesit si a inceput sa se lamenteze, ca sa adune simpatie politica – poate – in vederea prezidentialelor de anul viitor, barca s-a dus dracului. Cand edilul s-a gandit ca are rost sa ne intrebe, pe 6 milioane de euro, prin referendum, daca vrem sa nu mai fim omorati de caini, pe strazi, cred ca déjà intram in sfera SF. Aici, Oprescu a reusit sa iasa singurel in prim plan, mascand complet vina colectiva a Consiliului General al Capitalei – adica cei care au puterea sa voteze pro / contra oricarei situatii si a rezolvarii ei, asociatiilor de protectie a drepturilor animalelor – adica cei care fac doar gura si obstructioneaza orice rezolvare a situatiei si, foarte important, a bucurestenilor care cred ca fac bine luand in casa cainii doar cand trec hingherii. Si asta pentru ca orasul e plin de caini aciuati pe zone unde, invariabil, un om ’cu suflet’ ii ia in casa cand trec hingherii, doar ca sa ii lase iar pe strada, 5 minute mai tarziu. Ei bine, omul ala este raspunzator direct de actiunile sale. Daca vrei sa salvezi cainii de hingheri, ia-i in grija ta, nu te purta ca un copil care fenteaza autoritatea. Nu pot sa nu remarc ca, din punctul de vedere al asa ziselor organizatii care ‘lupta pentru drepturile animalelor’, rezolvarea situatiei = lipsa nevoii de ‘nspe organizatii care primesc fonduri ca sa ‘rezolve’ problema cainilor comunitari. In ceea ce le priveste, este bine de stiut ca  organizatiile de mai sus au primit, in 11 ani, fonduri de aproape 40 de milioane de ron. Unde sunt banii astia? Deci, despre ce vorbim? Nu pot sa nu observ nici faptul ca legislatia noastra prevede intretinerea terenurilor si nu abandonarea lor de catre proprietari. Cand un teren devine viran si spatiu al cainilor fara stapan, proprietarul si autoritatile sunt de vina pentru nerezolvarea situatiei. Punct. 

Concret, legislatiile din tarile civilizate fac o diferenta clara intre caini cu proprietar si caini vagabonzi. Caini ‘comunitari’ este un termen inventat si propus de romani fara nicio acoperire; daca ceva este comunitar, este in administrarea comunitatii, care isi si asuma raspunderea legala pentru lucrul respectiv. Legislatiile din alte tari presupun adunarea cainilor vagabonzi din spatiul urban, sterilizarea lor, amendarea celor care obstructioneaza mersul lucrurilor, tragerea lor la raspundere penala pentru imixtiunea ilegala (aviz celor care baga cainii in scara blocului doar ca sa treaca hingherii), gazduirea cainilor in adaposturi civilizate, oferirea lor spre adoptie cu acte si raspundere legala; daca nimeni nu doreste cainii respectivi, o anumita perioada de timp, acestia sunt eutanasiati. Adica omorati prin metode non violente, spre deosebire de cele practicate de romani sau de caini asupra romanilor.
Asta este tot. Toti, cei pro sau contra convietuirii cu animale in oras, constientizati adevarata problema. Renuntati la sarje sentimentale inutile si hai sa rezolvam situatia, pentru ca in prezent, este disfunctionala. Avem de-a face cu animale care omoara oameni. Nu in padure, ci in spatiul unde oamenii traiesc.

UPDATE:
autoritatile au decis sa propuna doua lucruri absolut inovatoare: 1. Sa nu mai lase pe strada cainii sterilizati. Si-au dat seama ca, in mod bizar, desi sterilizati, cainii tot musca. Exista un geniu printre autoritati, clar. 2. Sa ii tina spre adoptie doua saptamani, dupa care, daca toti cei care doar dau din gura si cam atat, nu FAC nimic pt cainii respectivi, sa ii eutanasieze. Wow, le-a luat ceva sa screama o schema folosita peste tot in lume de nspe mii de ani. Felicitari, e un pas inainte.