Sunday, January 31, 2010

5 minute

Imi scriu blogul pentru mine. Pentru 5 minute de pauza. Nu pot sa scriu despre cotidian decat cand ma sufoca. In rest, imi leg blogul de serile cu bai fierbinti, cu un trabuc bun, blues sublim facut de englezi si putin single malt. Nu mult. Cat sa nu incep sa scriu despre cotidian. De el, a doua zi, de cand imi suna telefonul la ora 7. Acum am nevoie de 5 minute aici, cat termin cele de mai sus. Am tot atata inspiratie cat scrumul care zace pe masa. Cred ca majoritatea celor 5 minute au fost furate privind in gol. Atat pentru azi. Dar ajunge. Mai am 8 ore pana suna telefonul.

Thursday, January 28, 2010

Literatura vs noi

Nu va tin mult astazi. Am realizat insa ceva: suntem cel mai dramatic popor. De fapt, atat de dramatic, incat ne-a ingenunchiat un artificiu literar. Antiteza. Antiteza! Acum ca scriu asta, imi dau seama ca e ironic, noi din start fiind anti teza. In fine, revenind, politica, sportul si bunul simt, sistemul sanitar si productia, toate sunt supuse (de catre noi) antitezei. Invariabil, pierdem. V-am spus ca avem un destin tragic! E simplu; nimeni astazi nu se mai legitimeaza prin sine. Toti sunt supusi/se supun singuri unei comparatii cu externi. Crin e mai bun ca Tari, Geoana ca Base, ungurii, mai uniti ca noi, cehii, mai in centrul Europei, polonezii, dimpotriva, mai la margine, in fine, prindeti intregul. Culmea a atins-o astazi Gica Popescu: Mutu e mai bun ca Hagi. Ok, adica sa iesi in fata prin antiteza a doi externi tie, este ceva! A cam fost ultimul fluier, sincer. Sansa de a avea pe cineva care se va legitima prin ce face el, prin valoarea lui autonoma de externi, scade vertiginos. Noroc ca blogul asta e mai bun ca altele!.. ;)

Wednesday, January 27, 2010

Un bacon de post, va rog...

Baconul este un termen nou intrat in vocabularul urban al Bucurestilor. El se pronunta cu accent pe "o" si aparent are ceva in comun cu bacon - ul britanic. Cam la fel cum curentul indie are cu rock - ul. Nu. Mai multe.
Poti iesi. Da, vorbesc cu tine acum, cel care deja mi-a pus la indoiala afirmatiile. Afirmatiile mele nu pot fi puse la indoiala, pentru ca aici, ele sunt lege, ele sunt adevarul. Ele pot fi nu contestate, ci comentate doar de un egal mie. Paranoia. Megalomanie. Bacon.


Un bacon de post este, pentru cei mai multi, un nonsens. Este termenul care defineste o stare si evident, apartine unei categorii, dar care este denaturat prin alaturarea altui termen. Rezultatul este, pentru cei care adopta aceeasi axa a gandirii ca mine, auto distructiv.
Daca adopti un look smart, daca iti stabilesti coordonatele intre asa zisii creativi media & pub, deci daca tii post, nu poti manca baconul. Intelegi, sper. El este destinat celor care sunt cu adevarat creativi, dar care nu se tem sa arate asta intr-un mod cat mai neglijent si mai de neobservat, care nu se tem sa manace baconul.
Daca in schimb, adopti nu un look, ci ai o atitudine bacon, nu poti tine post.
Si atunci sa ceri un bacon de post, sa fii o coaja goala si sa visezi la actiuni rebele, sa te speli pe mainile protejate oricum de manusi de plastic, sa mimezi condusul intr-o masina care nu are cheia in contact, sa faci poze cu un aparat fara baterie, sa canti fara sa ai firul in instrument, sa citesti randurile astea desi ai citit avertismentul de mai sus si sa crezi ca totusi imi pasa de parerea ta, sa fii steril si sa futi cu prezervativ o papusa gonflabila, in fine, toate cele de mai sus, iti irosesc viata.


Cam asta e... baconul e bun, daca ai stomacul pentru asa ceva. Daca ai doar dorinta de a fi rebel si educatia restrictiva din camera copilariei tale te-au privat de gustul baconului, este imposibil sa il obtii acum. Cel de post nu te poate ajuta, pentru ca este altceva, pentru ca nu este genuine. El este facut pentru cei care asa isi construiesc o societate alternativa la una deja existenta, folosindu-se de imaginea ei. Imaginea, dar nu si structura.

Deci domnisoara, as prefera un covrig...

Root habit

Ideea post genre nu este atat de noua pe cat mi-as dori.
O resimt insa zilnic. Gandesc, arat, cant si mananc (din pacate mai putin) ceea ce altii au facut inaintea mea. Intr-un fel sunt mandru. Nu e usor sa fii mediocru, in conditiile in care majoritatea sunt mult sub limita.
Geniul ramane, probabil, neschimbat. Poate astazi are mai mult de lucru.
Nu pentru ca am cunoaste atatea; nu. Doar ca in "epoca informatiei" traim in plin fum. Ascuns in spatele internetului, al lipsei de autoritate, al informatiilor de tot genul, neavizate, nedocumentate, neintemeiate (scuzele de rigoare pentru "nenii" scosi, am o slabiciune), EL (ea?) trebuie sa discearna si sa gaseasca ceva ce este cu adevarat nou. Fara sa te pierzi pe drum, fara sa te amagesti.
Tabloul la care te uiti cu drag este vechi, doar l-ai pus intr-o lumina noua.
Dazed and confused.
E usor sa fugi de ceva vechi si bun. Fie nici macar nu ai ajuns la nivelul respectiv, fie ai ajuns si ai realizat cu invidie ca deja s-a dormit acolo.
Post stilul este, pana acum, un melanj penibil. Nu este, oricum, dreptul nostru sa il caracterizam si sa il determinam, ci doar sa il traim.
Un stil este CLASIFICAT doar de cei care vin, fapt care pune punct si praf pe el.
Nu pot sa nu ma intreb. Daca fug de origine, sunt creativ, sau un avorton?
Daca repet procesul, sunt xerox sau respect originea?
Root habit.

privind inauntru

Privind inauntru


Incursiune si interpretare. Eruditie si snobism. Intrebari, zgomot si lipsa de atitudine.
Am vizitat muzeul de arta contemporana, spatiu inteligent si indraznet amenajat pentru scopul pe care il serveste.
3 etaje, exponate cat sa umpli un singur nivel si vizitatori care incap intr-o masina. Mica.
Si totusi, de fiecare data plec cu un sentiment de multumire de aici.
Expozitia este inca departe de a cadea in desuet.
Nu a reusit sa atraga (inca) legiuni de esteti aflati intre “Motoare” si un fornetti.
Exponatele se intrepatrund. Aplicatiile video vin in compensatie si in echilibru, sunetele imbraca intreaga oferta vizuala. Expozitia formeaza un tot surprinzator de unitar, desi in aparenta domneste haosul.
Un barbat gol face echilibristica pe obiecte de mobilier asezate in cerc. Merge pe spataru si muchia scaunelor, mesei, patului. Din nou. Din nou. Din nou.
Privesc proiectia de 7 minute. Poate mai mult. Sunt inconjurat de sunetele celorlalte aplicatii si deodata imi dau seama. Nu ma uitam la barbatul gol de pe scaune. Ma gandeam ce fragil este, ce neajutorat si totusi perseverent.
Expozitia de la muzeul de arta contemporana este, de fapt, un mic drog.
Aplicatiile au menirea de a te predispune la o incursiune in tine.
Pe scurt, mediul inconjurator dispare pe masura ce, hipnotic, ajungi sa reflectezi asupra propriei persoane. Poate asta este si rolul unei initiative cu rol intelectual. Sa gandesti, sa incerci sa intelegi, sa te rupi de metrou si de traficul infernal si de deadline-uri si inchizi un pic ochii, doar ca sa vezi mai bine.

Pentru unii, nu aici se gaseste arta, orice ar insemna ea. Pentru unii, o sculptura a lui Michelangello se rezuma la un milion de lovituri de ciocan. Monalisa este demitizata; zambeste pentru ca este insarcinata, arata cel mai recent sudiu. Giulgiul din Torino este un fals elevat al lui Leonardo, cred altii. Totusi, chiar “expuse”, dezbracate de aura care le-a facut faimoase, aceste simboluri raman capabile sa scoata ce e mai bun din noi. Acel ceva primordial, nealterat de civilizatie, acel loc in care nimeni in afara de noi nu poate ajunge. Poate tocmai din acest motiv unii incerca sa inchida usile spre acest loc. Pentru ca aruncand cheia constiintei, nu te vei mai lupta cu ea. Vei ramane insa mereu lipsit de darul de a putea privi inauntru, si de a te vedea facand echilibristica pe muchia scaunelor, mesei si patului.


Alta labareala introspectiva:

Petale pe un pai

Petale pe un pai

Nu ma intind. Nu este in felul meu. Totul este scurt, cuprinzator (sau poate nu, dar nu regret) si la obiect. Nu ma gandesc de doua ori inainte de a spune NU, nu sun a doua zi.
Ma uit cu scarba superioara la cei care “au reusit”. Au reusit pe dracu…
Un pahar de whisky, o linie de ketamina. Deh, e mai ieftina decat ce-or lua aia in filmele alea. Sa-l vad pe Morrison ca rezista la asta…
Lumina este abia schitata, iar perdeaua portocalie este usor desprinsa in colt…se vede chiar si in obscuritatea in care ma scufund.
Spal vase intr-un birt jegos. Este doar pentru vara. La toamna am sa ma apuc de o afacere. Sau poate dau la teatru. Am auzit ca alea de la teatru sunt tare bune. Deh, artiste!
Sau poate plec sa vad lumea. Orasul asta e prea mic pentru mine. Da, asa este, sau mai bine zis eu sunt prea mare pentru el. O gura, o linie. O gura, un sarut...un sarut, doi ochi verzi, ca iarba, primavara cand crudul vietii te sufoca…flori de mar, flori de mar…cum dracului continua mizeria asta de cantec, nu mai stiu…o gura, o linie, asternut moale si sani albi, o gura, un fior, o linie…rar, mana ta pe fruntea mea, un sarut, atingerea unui inger, o gura, o linie, suvita…un nufar, mare, mare cat regretele mele, o umbra de foc…o linie..un tren fara zgomot…un album prea scurt, o linie..linie..linie..linie..

melanj

Incep cu o ferma strangere de mana si o subtila inclinare din cap.
She never said a word… and he loved her. Noapte bună.. Si bine am facut…
Nu stiu, dar in mine a trezit multe sentimente Drumul spre Damasc este drumul spre sine.
Totul este sustinut ritmic de un drum machine Roland 808. Nu stiu ce ii face pe islandezi sa compuna o muzica pe cat de diferita pe atat de impresionanta. Pur si simplu au adus violenta latenta care zacea in muzica underground si in orice cultura a drogurilor .
- I want that one si scuip fiere si zgura…
Recomand cu caldura si cu o Silva neagra.
Deci domnisoara, as prefera un covrig…

La revedere si astept sa imi scrii… un pic mai jos o sa pup hartia cu buzele mele rujate in exces.
Va salut!

(somn)

La pescuit. Elogiu nebuniei. Mele.

Ella, Craiova, 1885.
Carmen, 1978.
Dr. Constantinovici, Bacau, 1926.
Sunt aparitii din neant. Sunt mai mult decat nume, pentru mine, cel putin. Exista acum, din nou.
Doar pentru ca eu le-am citit, au rezonat in cutia mea craniana si m-am gandit la ele, nu ca nume, ci ca oameni. Cred ca este si motivul pentru care unii fac asta. Lasa o nada in viitor si candva, cineVA VA rosti formula magica pentru a-i aduce inapoi.
Altfel nu inteleg cu ce drept iti treci numele, pangaresti, atingi definitiv o creatie asupra careia nu ai nici un drept. O carte este o parte din tine. Citind-o, ii dai suflet, mai exact ii insufli viata peste germenii deja existenti. Cand lasi urme reconoscibile ca fiind ale tale pe paginile unei carti, tatuezi practic autorul, ii lai urme adanci in partea de suflet expusa intre coperti.
Ai stat pana acum si ai citit. Citind mai departe ce scriu eu acum, incearca sa realizezi ca vorbesti cu mine, sau cel putin ca ma asculti. Te uiti mai fix catre literele din fata ta. Poate chiar te simti un pic mai singur decat erai in urma cu 5 secunde. Poate ti se pare interesant ce citesti, sau poate nu, sau poate chiar ai realizat ca vorbesti cu mine, de vreme ce eu scriu acum posibilele tale raspunsuri. Si daca eu scrijelesc acum in partea MEA de suflet posibilele tale trairi, inseamana ca esti al meu. Mai mult, ai adus ACUM trait de mine la tine, sau poate acum al tau s-a transformat in al meu. Tu esti tulpa mea, asa cum eu traiesc acum, independent de mine cel comun, gratie chemarii tale.
Confuz? Nu te mai incrunta, arati ridicol. Serios.
Si nu mai scrie pe carti daca nu esti pregatit pentru ce presupune.
Vava. 27 ianuarie.

inhibitii

Ihibitiile nu ajuta nimanui. Linistea exterioara si vulcanul dinauntru. O reiei de unde ai ramas. Cercei, piele, tatuaje. Urme rosii si ranjete. Tacerea se aude cel mai rau in capul tau. Acolo unde rasuna tot ceea ce este mut in afara.
Un barbat a dat din coate, s-a frecat si impins cu altii pentru a ajunge mai aproape de tribuna, unde densitatea te sufoca.
Unde femeile si copiii aproape se pierd in masa barbatilor. A muncit sa ajunga langa nucleu. Hainele aproape se rupeau , prinse intre cei prin care incerca sa se propuleseze. Aproape isi ainge obrazul de cotul celui din dreapta. Ii simte sudoarea. O calca pe picior pe femeia din spate. Le simte rasuflarea si strigatele. Tocuri si mult fard. Acolo striga o data cu ei si priveste inspre tribuna, unde politicianul isi joaca rolul. 5 metri, cel mult. Mai mult nu se poate. Vede fetele hotarate si betele groase si lungi ale celor din garda de corp. E vacarm si e cald si totul se invarte. E praf si e sudoare. Inhibitiile nu ajuta nimanui. Acolo isi detoneaza centura. Acolo intestinele lui se contopesc cu obrazul femeii din spate si cu expresia bodyguardului din fata lui. Doar pentru o clipa, pana cand totul nu devine cenusa si mazga pe asfalt. Doar atat. Gemete infundate si palme. Inhibitiile nu ajuta nimanui.

Esti un cioate goale.

Esti un c[i]oate goale!


Cele mai reusite manechine de prezentare sunt cele fara maini, picioare si cap.
Niciodata carpele colorate care stau pe ele nu vor arata la fel de bine pe noi. (alcool)
Manechinele amintite au acel necesar pe care noi nu il avem. Lipsurile.
Nu va inflamati, si voi aveti mari lipsuri, dar din pacate nu acele lipsuri care sa iti confere statutul de cioate goale. Cumulul de factori care trebuie atins aici este dat de perfectiune prin omisiune. Corpul este modelat perfect si este privat de elementele care nu folosesc scopului pentru care a fost creat.
Nu disperati insa! Din ce in ce mai des, in ultima perioada, cioatele goale isi fac aparitia pe strazi si in Romania. Ei sunt oamenii in care vezi oglindit NEALTERAT intreaga conceptie a altuia. A unui ganditor (mai rar). A unui brand (cel mai des). Ei sunt niste concepte umblatoare.
Sunt panourile de publicitate perfecte, pentru ca nu aduc nimic al lor la imaginea intregului. Nu am sa spun clar ca ei sunt copiii cu placa si figura tampa de astazi, sau cei cu parul lins intr-o parte, cravata, bascheti si figura anemica de astazi si ieri, sau copiii care poarta oase si viseaza la votca de ieri. Copiii, nu votca.
Sau copiii cu haine trase la indigo pentru care mersul, respiratia, ritmul, toate sunt date de MTV.
Nu am sa vorbesc de ei, desi ei sunt viitorul. (panica, resemnare, alcool. Aici, nu in viitor. La mine, nu la ei).
Am sa vorbesc despre cei care reusesc sa se impuna in fata noastra, a tuturor, prin acesti copii.
Ei sunt adevaratii campioni ai zilei. Ei au resit sa perfectioneze acest concept de panou publicitar umblator, care le striga victoria in strada, zilnic. Si le aduce bani.(alcool, resemnare, alcool)

Au reusit sa stearga, intr-un mod lipsit de violenta fizica, vizibila, continutul ideatic al capului tau. Au reusit sa iti imobilizeze mainile, pentru a nu te revolta impotriva ta. Au reusit sa iti taie picioarele, pentru a nu fugi de tine.
Au reusit deci sa creeze un cioate goale viabil, umblator, aparent viu.
Este o mare victorie si in mod cert este un concept mai bun decat manechinul fara cap, maini si picioare care STA in magazine. Noul manechin nu arata dizgratios, pentru ca are elementele care lipsesc manechinului din magazin, chiar daca ele au doar un rol decorativ, fiind golite de continut. Noul manechin arata deci viabil social si mai ales, UMBLA. Este zilnic langa mine si incet-incet, conceptul promovat prin el isi face loc si in mine. Noul manechin nu te mai asteapta intr-un colt, pentru a fi vazut, nu se mai uita la tine din spatele geamului, ci vine direct dupa tine, se loveste de tine pe strada, vorbeste, face zgomot, se face vazut.
El aduce cu sine violenta subtila, psihica, violenta care induce indoiala si nemultumirea, violenta care in timp aduce schimbarea.
(somn)

durere.com

Matase si catifea.
Culoarea sangelui pe impurul imperial imperios isi striga nemurirea. Imi place asta. Am sa incerc sa o retin. Poate gasesc momentul sa o strecor intre “dati-mi 4 mere foarte verzi si tari. Nu, nu vreau rosii. Nu, nu sunt nou prin cartier...”
Primul strigat de durere ma surprinde. Nu va fi urmat de inca unul. Durerea nu exista decat in anticipatia ta. Durerea poate fi conditionata. Ca dragostea. Durerea dispare deci dintre elementele primordiale si devine un lux. Un artificiu. Un moft. Ca dragostea.
Demonstratie. Un pumn bine plasat intre coastele 2 si 3 va genera strigatul de durere la nici o secunda de la momentul in care pumnul s-a oprit la 2 cm de coaste. Durerea este in mintea ta. Trupul raspunde doar unui impuls launtric, nu unei actiuni exterioare. Sa zicem ca esti cu spatele. Sa zicem ca iti bei cafeaua planuind nimicul. Sa zicem ca iti mai creezi un scenariu in care iti justifici inca o zi furata aici. Acelasi pumn de mai devreme, care de aceasta data isi atinge tinta, va genera un strigat asemenea celui de mai devreme. Aici insa prim planul il are surpriza. Strigi pentru ca esti surprins. Strigi pentru ca ai impresia ca ai fost depistat in timp ce iti analizai sacosa goala a sufletului.
Demonstratie incheiata.
Violoncelul isi continua mersul impleticit. Eu continui sa sug acadeaua cu hasis si sa imi imaginez durerea. Daca o pot simti cand nu este acolo, daca o pot face martora omului din mine, a esecului divinitatii mele, atunci inseamana ca o pot avea oricand. O pot simti si chema fara sa misc un deget. O pot gusta, sarata si groasa ca sangele, gros si tacut precum catifeaua. 21 de linii intrerupte pe un dreptunghi alb inseamana o parte din mine, una importanta si orice neavenit, orice OM, poate vedea asta. Ma poate vedea pe mine in timp ce imi sorb cafeaua planuind nimicul, gandind un scenariu in care imi justific inca o zi furata aici. Doar ca eu stiu. Eu astept. EU nu voi fi surprins.
Am o imperioasa nevoie de un mar verde...

Despre tesatorii de oase

Spasm. Lumina. Greata.
Iisus a fost cel mai mare publicitar din istorie. A fost Creativul prin excelenta.
A pornit la drum umbrit de predecesorul sau, mostenitorul unei idei perimate si prea putin convingatoare.
Si totusi, Fiul Omului a reusit ceva cu adevarat demn de amintit si astazi in editii cel putin mai colorate decat Biblia. Iisus a luat o propunere si a transformat-o in brand. Astazi, crestinismul este, in Europa, cea mai veche si mai productiva masina de vise. Mai rau chiar decat Coca Cola. Poate pentru ca ultima vine de peste ocean.
Ca sa reusesti intr-un astfel de demers trebuie sa gandesti repede. Sa anticipezi. Sa improvizezi. Mersul pe apa si excelenta matematica a pestilor sunt neegalate pana astazi. Desi Lenin se apropie destul de mult.

Am realizat zilele trecute de ce nu apelez la curve.
EU nu trebuie sa platesc pentru dragoste.
Sigur, nu sunt pe atat de nobil pe cat ati putea crede, insa in mod cert increderea si respectul meu de sine sunt superioare altora.
Iisus avea insa calitatea unui brand manager. El nu s-a sfiit sa se alature Mariei Magdalena. Nu doar in trup, ci si in spirit. Pentru ca Iisus folosea alte mijloace decat cele ale prea sfintei curvei, dar bazate tot pe inselaciune. Geniul sau era insa pe masura dificultatilor pe care le mostenea, primul testament fiind unul tare neprietenos.
Sacrificiul a fost punctul culminant. Poate imaginea cea mai clara a geniului.
Sacrificiu exista deja in crestinism.
Dumnezeu nu a ezitat sa apeleze la el, insa intr-un mod prin care i-a ratat toata splendoarea.
Dumnezeu l-a sacrificat pe om.
Iisus l-a sacrificat pe om, dar i-a gasit o noua personalitate.
Un nou ambalaj.
Daca in primul caz, omul s-a vazut alungat si batut pentru crimele divinitatii, in al doilea caz, omul a fost sacrificat pe post de divinitate. Si a devenit astfel, divin.
Pe scurt, astazi este in regula sa accepti o situatie doar datorita legitimitatii celui care o dicteaza.
Nu Iisus se afla pe cruce, ci toti “spectatorii” la acest show grandios. Iisus isi juca epilogul in timp ce noi toti incepeam primul act. Acela al culpabilizarii eronate.
Nu noi l-am ucis pe Iisus.
El ne-a ucis pe noi.

Am clipocit si eu prin urbe zilele aste

Pasta de dinti, cd-uri, bomboane, prezervative cu striatii, prezervative cu striatii si gust de bomboane, vans, tombole, mana intinsa, muschi feliat (subtire), fistic, fisting, femei care miros a bomboane cubaneze de portocale (supte), becuri, cuverturi, aglomeratie, zgomot. Balci.
Am clipocit si eu prin urbe zilele astea. Nu cautam nimic. Incercam doar sa traversez orasul. Nu stiu ce e mai condamnabil. Sa incerci sa traversezi orasul sau se iesi la cumparaturi de Craciun. Macar cei care ies dupa un cos plin impins pe roti, o coada nostalgica la casa, 4 pungi, 3.27 ore in trafic, injuraturi cu necunoscuti (in spate stau aia mici), nu inceraca sa traverseze nimic. Poate doar o criza. Dar si aia e estivala.
Sarbatori fericite. Daca le mai gasiti. Daca nu, incercati pe net, ca in Bucuresti s-au cam epuizat.